DESPĂRŢIRE

Totul a trecut...e uimitor cum un an poate vindeca chiar şi cele mai adânci răni ale sufletului...Mi-era frică de veşnicie, de amintirea eternă, de suferinţa morbidă...Odată cu fulgii pleacă şi drama...Drama sufletului, strigătul serii, ceaţa timpului...Ştii? şi acum îmi apari în vise...te zăresc în deşertul temerilor.  Chipul  tău îmi invadează mintea, amintirea ta se luptă cu raţiunea.  Şi eu te credeam o veşnicie, dar timpul a schimbat multe. Ştiu că eşti captiv în trup, dar am reuşit să te văd aşa cum eşti în realitate - vulnerabil...Te ascunzi în spatele aparenţei pentru ca nimeni să nu poată ajunge la sacrul tău lăcaş - suferinţa...

       Dacă ai şti cât urăsc responsabilitatea mea pentru suferinţa ta, probabil nu m-ai mai urî atat de mult...

       Ştii? Simt nevoia să-ţi spun tot ce am pe suflet, să-mi cer iertare pentru amarul creat, să-ţi spun cât de mult regret fiecare moment în care ţi-am adâncit rana cu ceaţa sufletului meu...mi-e teamă să-ţi mai văd privirea, nu sunt în stare să fac faţă suferinţei ce zace în ea...Când trec pe lângă tine mi-e frică să nu cedez din nou...mi-e frică să nu reuşesc să rezist dorinţei de a te strânge în braţe. Când vreau să pun capăt suferinţei mele, obişnuiesc să te găsesc pe tine vinovat pentru tot...cred că laşitatea mea e prea mare pentru a-mi asuma responsabilitatea durerii tale. Deşi ştiu că doar mă mint, accept aceste dulci minciuni pentru a scăpa de freamătul apăsător al sufletului...

       Ţii minte când ne jucam în zăpadă? Acum zăresc pe geam doar nişte urme pustii de paşi, care duc spre necunoscut. În noapte, sufletul meu zboară spre ceea ce a fost odata cântec...Acum, tot ce a mai rămas e doar o morbidă baladă trecută de toamna vieţii. Într-un sfârşit va muri...până şi amintirile sunt din ce în ce mai stinse, flacăra nopţii se topeşte în zare, rămânând în urmă doar cenuşa mării de dragoste. Acum...eu am viaţa mea, tu o ai pe a ta... Destinele noastre au fost despărţite din clipa în care strigatul nopţii s-a năpustit asupra noastră...Poate că nu am fost creaţi unul pentru celălalt, deşi atât de mult timp am crezut contrariul...Şi totuşi eu tot mă gândesc la tine…la noi…ce s-a întâmplat oare?…încă te mai simt lângă mine… încă îţi mai simt răsuflarea, parfumul….stau mereu cu o poză în mână şi mă întreb: de ce?… ce s-a întâmplat cu noi?...de ce a fost să fie aşa?...

       Mă vei putea ierta vre-odată pentru durerea creată? Vei putea înţelege vre-odata motivul plecării mele? Dacă ai şti câte întrebări am, pentru care aş da orice să le ştiu răspunsul...Încerc să caut motivul pentru care dragostea noastră a încetat, dar durerea apăsătoare a regretului mă sufocă...Ştii, atunci când îţi scriu, durerea e cea mai adâncă...atunci, ca şi acum, simt nevoia nestapanită de a-ţi vorbi. Dar nu pot! Nu vei putea niciodată realiza ce-am simţit acum, când te-am văzut...remuşcări, regrete, dorinţă, iubire, întuneric, singuratate...Praful anticului zâmbet mi-a înceţoşat privirea...abia dacă te-am recunoscut! Şi-acum îmi doresc să te-ntâlnesc din nou, să te privesc iar...şi iar...O! De-ai şti ce-aş fi în stare să fac pentru o îmbrăţişare de-a ta! Aş muri pentru un cuvânt de-al tău, m-aş face apă, piatră şi pământ doar pentru a-ţi mai vedea o dată privirea...Întregul meu tot, de-ai şti câtă nevoie am de tine! De-ai şti în ce chinuri adânci îmi arde inima înfăşurată-n aparenţe...Dar dragostea mea e prea profundă pentru a se reduce la trup. Te ador pe tine, suflet îndepărtat, dar nu te pot atinge...Ştii, odată cu tine am învăţat şi eu să mor...şi am murit...Şi totuşi, încă te mai simt în micul nostru cânt... încă te mai simt aproape…

      Cât aş fi vrut să-ţi fi fost alături când totul ţi-era pustiu, dar ştiu că asta era imposibil ...   Iţi puteam fi alături doar cu o condiţie: să fi fost pentru tine o eternitate, iar eu nu puteam asta... Acum nu ştiu dacă ceea ce se întâmplă este pedeapsa ta pentru tot ce a fost înainte, sau voi fi eu pedepsită pentru ceea ce este acum. E ciudat să ştii că de tine depinde un întreg destin, fericirea şi suferinţa unui suflet, întreaga sa viaţă şi moarte. Ştii ce e mai trist? Că nici eu nu mai pot iubi la fel...nu mai pot dărui tot, nu mai pot crea infinitul...

      Acum...o multitudine de sentimente,  amintiri, vise, dorinţe îmi cutremură întreaga fiinţă. Mi-aş fi dorit să nu se fi terminat totul atât de curând, atât de dur, atât de crunt...Nopţile-mi sunt cel mai negru duşman...în ele te văd aşa cum eşti acum...singur, îndurerat, împovărat cu atăta suferinţă ... Iartă-mă! Iartă-mă că sunt cauza disperării tale...Iartă-mă că nu mai pot fi eu - cea din urmă!

      E vina mea?  E vina ta?