Am gasit zilele trecute o lista intreaga cu "TE IUBESC" in toate limbile. Cititi-le si voi........: 


English - I love you
Afrikaans - Ek het jou lief
Albanian - Te dua
Arabic - Ana behibak (catre el)
Arabic - Ana behibek (catre ea)
Armenian - Yes kez sirumen
Bambara - M’bi fe
Bangla - Aamee tuma ke bhalo aashi
Belarusian - Ya tabe kahayu
Bisaya - Nahigugma ako kanimo
Bulgarian - Obicham te
Cambodian - Soro lahn nhee ah
Cantonese Chinese - Ngo oiy ney a
Catalan - T’estimo
Cheyenne - Ne mohotatse
Chichewa - Ndimakukonda
Corsican - Ti tengu caru (catre el)
Creol - Mi aime jou
Croatian - Volim te
Czech - Miluji te
Danish - Jeg Elsker Dig
Dutch - Ik hou van jou
Esperanto - Mi amas vin
Estonian - Ma armastan sind
Ethiopian - Afgreki’
Faroese - Eg elski teg
Farsi - Doset daram
Filipino - Mahal kita
Finnish - Mina rakastan sinua
French - Je t’aime, Je t’adore
Gaelic - Ta gra agam ort
Georgian - Mikvarhar
German - Ich liebe dich
Greek - S’agapo
Gujarati - Hoo thunay prem karoo choo
Hiligaynon - Palangga ko ikaw
Hawaiian - Aloha wau ia oi
Hebrew - Ani ohev otah (catre ea)
Hebrew - Ani ohev et otha (catre el)
Hiligaynon - Guina higugma ko ikaw
Hindi - Hum Tumhe Pyar Karte hae
Hmong - Kuv hlub koj

Hopi - Nu’ umi unangwa’ta
Hungarian - Szeretlek
Icelandic - Eg elska tig
Ilonggo - Palangga ko ikaw
Indonesian - Saya cinta padamu
Inuit - Negligevapse
Irish - Taim i’ ngra leat
Italian - Ti amo
Japanese - Aishiteru
Kannada - Naanu ninna preetisuttene
Kapampangan - Kaluguran daka
Kiswahili - Nakupenda
Konkani - Tu magel moga cho
Korean - Sarang Heyo
Latin - Te amo
Latvian - Es tevi miilu
Lebanese - Bahibak
Lithuanian - Tave myliu
Malay - Saya cintakan mu / Aku cinta padamu
Malayalam - Njan Ninne Premikunnu
Mandarin Chinese - Wo ai ni
Marathi - Me tula prem karto
Mohawk - Kanbhik
Moroccan - Ana moajaba bik
Nahuatl - Ni mits neki
Navaho - Ayor anosh’ni
Norwegian - Jeg Elsker Deg
Pandacan - Syota na kita!!
Pangasinan - Inaru Taka
Papiamento - Mi ta stimabo
Persian - Doo-set daaram
Pig Latin - Iay ovlay ouyay
Polish - Kocham Ciebie
Portuguese - Eu te amo
Romanian - Te iubesc
Russian - Ya tebya liubliu
Scot Gaelic - Tha gradh agam ort
Serbian - Volim te
Setswana - Ke a go rata
Sign Language - ,,,/
Sindhi - Maa tokhe pyar kendo ahyan
Sioux - Techihhila
Slovak - Lu`bim ta
Slovenian - Ljubim te
Spanish - Te quiero / Te amo
Swahili - Ninapenda wewe
Swedish - Jag alskar dig
Swiss-German - Ich lieb Di
Tagalog - Mahal kita
Taiwanese - Wa ga ei li
Tahitian - Ua Here Vau Ia Oe
Tamil - Nan unnai kathalikaraen
Telugu - Nenu ninnu premistunnanu
Thai - Chan rak khun (to male)
Thai - Phom rak khun (to female)
Turkish - Seni Seviyorum
Ukrainian - Ya tebe kahayu
Urdu - mai aap say pyaar karta hoo
Vietnamese - Anh ye^u em (catre ea)
Vietnamese - Em ye^u anh (catre el)
Welsh - ‘Rwy’n dy garu
Yiddish - Ikh hob dikh
Yoruba - Mo ni fe

Elev în comunism

Curtea şcolii s-a umplut de copii. Câţiva, vreo 50, stau stângaci într-un colţ, prăbuşindu-se sub povara unor ghiozdane prea mari pentru ei.

            Fiecare are alături pe cineva- mama, tata, bunica, o mătuşă sau chiar toată familia. Unii, cărora aproape le dau lacrimile, sunt încurajaţi cu blândeţe de cei care-i însoţesc. E clar că sunt bobocii, elevii claselor întâi.

            Ceilalţi, care au ceva „vechime” , se bucură de reîntâlnire, fiecare în modul său: unii se îmbraţişează, alţii îşi dau ghionturi, îşi povestesc păţaniile din timpul vacanţei. Băieţii comentează pătimaş rezultatele ultimului campionat naţional de fotbal sau îşi etalează rănile pe care le-au căpătat la meciurile jucate cu vecinii, iar fetele trec în revistă noile apariţii din modă sau se strâng în grupuleţe la „o mică bârfă” .

            Toată hărmălaia se termină când apare directorul, însoţit de un oficial al oraşului.

Poate să-mi spună cineva în ce an se petrec toate astea? Să fie 1980? 2009? E tot 15 septembrie, e tot prima zi de şcoală!

            Adevărul este că suntem în anul 2009, dar voi face un exerciţiu de imaginaţie şi mă voi întoarce în timp cu aproape trei decenii, să fac ceea ce ştiu eu cel mai bine. Adică să fiu elev. Aşa că, la lecţii!

            La limba română trebuie să fac comentariul unei nuvele. Fug repede la mama şi o rog să mă ajute. Ea însă mă sfătuieşte să citesc nuvela şi apoi să o discutăm împreună. De parcă n-aş avea altceva mai bun de făcut! Găsesc un comentariu pe internet şi gata tema! Dar stai! Suntem în 1980! De unde calculator? De unde internet? Am totuşi noroc, la televizor e programată în seara asta o ecranizare a nuvelei mele. Vai, nu se poate! Programul începe abia la 7:30 şi până la film mai e şi Telejurnalul. Va fi prea târziu să îmi scriu tema la ora aceea. Aşa că n-am ce face, trebuie să ascult sfatul mamei.

            Cam fără chef, ce-i drept, iau cartea de pe raft şi încep să citesc. Subiectul mă prinde repede şi mă trezesc râzând sau lăcrimând odată cu personajele. Închid cartea şi stiloul îmi zboară cu viteză pe hârtie, de teamă să nu pierd vreo idee, vreun sentiment născut în timpul lecturii. Îi arăt, încântată, „opera” mea mamei, iar ea mă răsplăteşte cu un zâmbet înţelept.

Pentru geografie, tovarăşul profesor ne-a cerut să desenăm reţeaua hidrografică a României. Ce uşor mi-ar fi dacă aş putea accesa internetul, cu un simplu click problema ar fi rezolvată. Acum chiar nu ştiu să mă descurc.

            Tot mama mă ajută. Dintr-un sertar scoate un atlas geografic şi un obiect albăstrui pe care nu l-am mai văzut până acum. „Un şablon”, spune ea, de fapt un contur de plastic cu forma ţării noastre. N-a fost lucru uşor, dar uite-aşa am văzut ce oraşe spală Oltul, pe unde unduieşte Mureşul, de unde vine şi până unde merge Trotuşul.

            Gata cu temele!

            Dar cu ce mă îmbrac mâine? Să iau blugii, sau fusta roşie? Bascheţii sau pantofii noi?

            Oare de ce mă agit atât? Mâine avem şedinţă la organizaţia de pionieri, aşa că e simplu: fusta plisată albastru închis, bluza albă, panglica şi nelipsita cravată roşie cu margini tricolore. Mama e cam ocupată, aşa că voi avea eu grijă să am o ţinută impecabilă mâine.

            Bine că am terminat şi cu asta! Acum, aş putea să caut un film bun la televizor, să merg într-un parc de distracţii sau mai bine să navighez pe internet.

            Off! Iar am uitat! Trăiesc in 1980; nu există calculatoare şi cu atât mai puţin internet, nici parcuri de distracţii, doar leagănele colorate cu vopsea pe bază de plumb. Nu am încotro: voi spera în continuare că la 19:30, când începe programul, se va difuza ceva pe gustul meu.

            Iată că timpul a trecut repede şi au început desenele animate.

Decât să pierd vremea, m-am gândit că mai bine ar fi să o ajut pe mama să strângă masa, iar după Telejurnal să urmărim cu toţii filmul din această seară. Văzându-mi buna voinţă, ea mi-a zâmbit încântată.

            Ne-am adunat imediat în faţa televizorului, însă eu nu am apucat să văd filmul până la sfârşit căci noaptea şireată m-a învăluit în mantia sa rece şi am adormit, rememorând amintirile zilei ce a trecut...

            Iată că zorii mi-au spălat chipul obosit şi m-am trezit repede, pregătită să încep o nouă zi de şcoală. Mi-am îmbrăcat uniforma şi mi-am aşezat mândră cravata. Chiar şi tata m-a privit încântat înainte să plece la serviciu.

            Ah! Dar ce greu e ghiozdanul! Ce bine ar fi fost dacă şi în această dimineaţă m-aş fi dus cu maşina la şcoală. Dar asta e. Am plecat grăbită, ca nu cumva să întârzii.

Cu câteva minute înainte de începerea primei ore, am cântat imnul ţării, vegheaţi de „iubitul” nostru conducător, care ne privea din tabloul din faţa noastră.

Timpul a zburat aproape neobservat şi a sosit ora de dirigenţie. Acum trebuia să alegem comandantul de detaşament şi comandanţii de grupă. Se crease o mică competiţie deoarece cu toţii eram dornici a ne arăta abilităţile şi măiestria, mai ales după ce tovarăşul diriginte lansase o întrecere între noi şi clasa cealaltă.

Vă întrebaţi în ce constă această competiţie? În strângerea şi predarea la unităţile de resort a materialelor pentru reciclare, iar banii primiţi trebuiau utilizaţi în folosul clasei.

În legătură cu alegerea comandantului de detaşament, au fost multe propuneri. În cele din urmă, am ales un coleg înţelept, isteţ, comunicativ şi cu o bună purtare. La fel am procedat şi la comandanţii de grupă, dorindu-ne persoane în care să avem încredere şi care să ne susţină şi să ne sfătuiască.

După ce s-au terminat alegerile, tovarăşul diriginte i-a oferit comandantului de detaşament un şnur galben, iar celor trei, câte unul roşu.

Orele s-au încheiat.

Trebuia să mă duc să iau pâine. M-am îndreptat spre magazin. Era un şir lung de bătrâni, copii şi tineri, deci trebuia să aştept să îmi vină rândul. Ajunsă lângă raft, vânzătoarea mi-a cerut „un tichet” de care eu nici nu auzisem, apoi mi-am dat seama că era vorba de hârtiuţa albastră care mi-a înmânat-o mama. Ce simplu mi-ar fi fost dacă m-aş fi aflat într-un super-market: fără şirul lung, fără tichet...

Ajunsă în cele din urmă acasă, m-a cuprins o stare bizară şi am început să mă gândesc la viitor. Oare ce am să devin? Ce meserie să aleg?

Deodată ţârâitul telefonului m-a adus cu picioarele pe pământ. Era o colegă de clasă care m-a informat că mâine trebuie să plantăm flori pe lotul clasei noastre. Dacă totul ieşea perfect, aveam un punct în plus faţă de clasa paralelă.

A doua zi, dimineaţă, eram cu toţii în faţa şcolii, pregătiţi şi hotărâţi să câştigăm continua competiţie dintre elevi, aşa că ne-am pus pe treabă.

Eu şi colega mea am terminat repede, dar Ana, fata a cărei parteneră lipsea şi noi nu ne aveam foarte bine cu ea, mai avea ceva de lucrat, de aceea am mers să o ajutăm.

Acest „concurs” ne-a făcut mai uniţi, mai dornici să arătăm tot ce putem şi, astfel, am câştigat.

După-amiază m-am întors acasă frântă de oboseală, dar mândră de reuşita noastră şi cu o nouă prietenă: Ana, în sufletul căreia am găsit multă generozitate şi bunătate.

Mi-am dat seama că elevii din comunism nu beneficiau de toate condiţiile de trai pe care noi le aveam, dar sufletul lor era îmbrăcat în haina de lux a copilăriei inocente si aveau prieteni...

Sentimente

Iata cateva cuvinte despre sentimentele pe care le traim de zi cu zi

Pe această planetă există multe sentimente. Noi le distrugem. Pentru că nu avem milă unii de alţii şi nu ne iubim. Unii dintre noi înţeleg ce este iubirea, dar unora nu le pasă decât de violenţa şi crimele care apar la televizor. Trebuie să ne uităm în oglindă şi să spunem ceea ce gândim, ce credem despre noi. Nu să spunem cum spun alţii „hahaha! Cum arată ăla! Uită-te la el cât e de urât!” Acestor cuvinte trebuie să le răspundem cu un NU! Să spunem „STOP” jignirilor şi tratărilor fără pic de respect. Dumnezeu ne-a creat pentru a fi între noi ca fraţii. Să nu rostim vorbe urâte unul altuia. Unii copii s-au dus pe drumul uitării de amărăciune. Unii copii n-au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, iar noi ne batem joc de persoanele cele apropiate, şi atunci când ai nevoie de ele, nu mai ai pe cine să chemi, deoarece i-ai îndepărtat pe toţi de lângă tine. Uită-te mai atent la tine, atunci când te duci la oglindă şi vezi ce ţi se potriveşte! Să-ţi baţi joc de copiii orfani sau care nu au ce mânca şi unde dormi, sau poate chiar să îţi baţi joc de proprii tăi prieteni...sau să o iei pe drumul cel bun, să fii credincios, să ai milă de cei fără adăpost şi să stai în banca ta?
Mulţi copii acum o vreme nu ştiau ce este un restaurant, ce e un mall sau ce sunt dulciurile...ştiau doar să fie cuminţi, să fie ascultători, să facă mereu curat atunci când le spune mama sau tata...dar acum mai e aşa? În foarte puţine cazuri se mai întâmplă aşa ceva, dar restul sunt emo, ţipă la părinţi, ba chiar unii işi mai lovesc părinţii. Alţii rostesc părinţilor cuvinte urâte şi nu îi respectă. Unii au parte de dragoste, alţii nu mai ştiu ce înseamnă iubirea din partea părinţilor. Unii copii sunt doar loviţi, îndepărtaţi şi fără dragoste din partea părinţilor din cauza unor boli a unei persoane din familie sau moartea unuia dintre fiii lor. Aceşti copii işi doresc alinarea părinţilor la greu, atunci când au nevoie de ei. Dar nu au parte de aşa ceva. Colegii care le înţeleg situaţia mai alină acei copii.
Însă copiii care au parte de iubire de la părinţi spun că se simt sufocaţi. Dar nu îşi dau seama că acei părinţi vor să simtă că fiul sau fiica lor e alături de ei, şi că îi iubeşte. În unele cazuri, părinţii transmit tristeţea lor copiilor. Şi copiii transmit tristeţea părinţilor. Dar, oameni buni, nu credeţi că ar trebui să ne respectăm şi să avem grijă unii de alţii? Părinţii au avut grijă de noi în copilăria noastră şi ne-au oferit tot ce am vrut, iar noi trebuie să îi îngrijim pe ei la bătrâneţe. Iar copiii care nu vor să asculte următorul meu sfat nu ştiu pe ce drum vor merge. Poate îşi vor da seama cândva că trebuiau să facă asta. „Cuvintele frumoase trebuie rostite mereu în faţa persoanelor iubite, şi nu cele urâte.”
Asta te poate duce la ceva mai mult decat la o simplă prietenie.