Curtea şcolii s-a umplut de copii. Câţiva, vreo 50, stau stângaci într-un colţ, prăbuşindu-se sub povara unor ghiozdane prea mari pentru ei.
Fiecare are alături pe cineva- mama, tata, bunica, o mătuşă sau chiar toată familia. Unii, cărora aproape le dau lacrimile, sunt încurajaţi cu blândeţe de cei care-i însoţesc. E clar că sunt bobocii, elevii claselor întâi.
Ceilalţi, care au ceva „vechime” , se bucură de reîntâlnire, fiecare în modul său: unii se îmbraţişează, alţii îşi dau ghionturi, îşi povestesc păţaniile din timpul vacanţei. Băieţii comentează pătimaş rezultatele ultimului campionat naţional de fotbal sau îşi etalează rănile pe care le-au căpătat la meciurile jucate cu vecinii, iar fetele trec în revistă noile apariţii din modă sau se strâng în grupuleţe la „o mică bârfă” .
Toată hărmălaia se termină când apare directorul, însoţit de un oficial al oraşului.
Poate să-mi spună cineva în ce an se petrec toate astea? Să fie 1980? 2009? E tot 15 septembrie, e tot prima zi de şcoală!
Adevărul este că suntem în anul 2009, dar voi face un exerciţiu de imaginaţie şi mă voi întoarce în timp cu aproape trei decenii, să fac ceea ce ştiu eu cel mai bine. Adică să fiu elev. Aşa că, la lecţii!
La limba română trebuie să fac comentariul unei nuvele. Fug repede la mama şi o rog să mă ajute. Ea însă mă sfătuieşte să citesc nuvela şi apoi să o discutăm împreună. De parcă n-aş avea altceva mai bun de făcut! Găsesc un comentariu pe internet şi gata tema! Dar stai! Suntem în 1980! De unde calculator? De unde internet? Am totuşi noroc, la televizor e programată în seara asta o ecranizare a nuvelei mele. Vai, nu se poate! Programul începe abia la 7:30 şi până la film mai e şi Telejurnalul. Va fi prea târziu să îmi scriu tema la ora aceea. Aşa că n-am ce face, trebuie să ascult sfatul mamei.
Cam fără chef, ce-i drept, iau cartea de pe raft şi încep să citesc. Subiectul mă prinde repede şi mă trezesc râzând sau lăcrimând odată cu personajele. Închid cartea şi stiloul îmi zboară cu viteză pe hârtie, de teamă să nu pierd vreo idee, vreun sentiment născut în timpul lecturii. Îi arăt, încântată, „opera” mea mamei, iar ea mă răsplăteşte cu un zâmbet înţelept.
Pentru geografie, tovarăşul profesor ne-a cerut să desenăm reţeaua hidrografică a României. Ce uşor mi-ar fi dacă aş putea accesa internetul, cu un simplu click problema ar fi rezolvată. Acum chiar nu ştiu să mă descurc.
Tot mama mă ajută. Dintr-un sertar scoate un atlas geografic şi un obiect albăstrui pe care nu l-am mai văzut până acum. „Un şablon”, spune ea, de fapt un contur de plastic cu forma ţării noastre. N-a fost lucru uşor, dar uite-aşa am văzut ce oraşe spală Oltul, pe unde unduieşte Mureşul, de unde vine şi până unde merge Trotuşul.
Gata cu temele!
Dar cu ce mă îmbrac mâine? Să iau blugii, sau fusta roşie? Bascheţii sau pantofii noi?
Oare de ce mă agit atât? Mâine avem şedinţă la organizaţia de pionieri, aşa că e simplu: fusta plisată albastru închis, bluza albă, panglica şi nelipsita cravată roşie cu margini tricolore. Mama e cam ocupată, aşa că voi avea eu grijă să am o ţinută impecabilă mâine.
Bine că am terminat şi cu asta! Acum, aş putea să caut un film bun la televizor, să merg într-un parc de distracţii sau mai bine să navighez pe internet.
Off! Iar am uitat! Trăiesc in 1980; nu există calculatoare şi cu atât mai puţin internet, nici parcuri de distracţii, doar leagănele colorate cu vopsea pe bază de plumb. Nu am încotro: voi spera în continuare că la 19:30, când începe programul, se va difuza ceva pe gustul meu.
Iată că timpul a trecut repede şi au început desenele animate.
Decât să pierd vremea, m-am gândit că mai bine ar fi să o ajut pe mama să strângă masa, iar după Telejurnal să urmărim cu toţii filmul din această seară. Văzându-mi buna voinţă, ea mi-a zâmbit încântată.
Ne-am adunat imediat în faţa televizorului, însă eu nu am apucat să văd filmul până la sfârşit căci noaptea şireată m-a învăluit în mantia sa rece şi am adormit, rememorând amintirile zilei ce a trecut...
Iată că zorii mi-au spălat chipul obosit şi m-am trezit repede, pregătită să încep o nouă zi de şcoală. Mi-am îmbrăcat uniforma şi mi-am aşezat mândră cravata. Chiar şi tata m-a privit încântat înainte să plece la serviciu.
Ah! Dar ce greu e ghiozdanul! Ce bine ar fi fost dacă şi în această dimineaţă m-aş fi dus cu maşina la şcoală. Dar asta e. Am plecat grăbită, ca nu cumva să întârzii.
Cu câteva minute înainte de începerea primei ore, am cântat imnul ţării, vegheaţi de „iubitul” nostru conducător, care ne privea din tabloul din faţa noastră.
Timpul a zburat aproape neobservat şi a sosit ora de dirigenţie. Acum trebuia să alegem comandantul de detaşament şi comandanţii de grupă. Se crease o mică competiţie deoarece cu toţii eram dornici a ne arăta abilităţile şi măiestria, mai ales după ce tovarăşul diriginte lansase o întrecere între noi şi clasa cealaltă.
Vă întrebaţi în ce constă această competiţie? În strângerea şi predarea la unităţile de resort a materialelor pentru reciclare, iar banii primiţi trebuiau utilizaţi în folosul clasei.
În legătură cu alegerea comandantului de detaşament, au fost multe propuneri. În cele din urmă, am ales un coleg înţelept, isteţ, comunicativ şi cu o bună purtare. La fel am procedat şi la comandanţii de grupă, dorindu-ne persoane în care să avem încredere şi care să ne susţină şi să ne sfătuiască.
După ce s-au terminat alegerile, tovarăşul diriginte i-a oferit comandantului de detaşament un şnur galben, iar celor trei, câte unul roşu.
Orele s-au încheiat.
Trebuia să mă duc să iau pâine. M-am îndreptat spre magazin. Era un şir lung de bătrâni, copii şi tineri, deci trebuia să aştept să îmi vină rândul. Ajunsă lângă raft, vânzătoarea mi-a cerut „un tichet” de care eu nici nu auzisem, apoi mi-am dat seama că era vorba de hârtiuţa albastră care mi-a înmânat-o mama. Ce simplu mi-ar fi fost dacă m-aş fi aflat într-un super-market: fără şirul lung, fără tichet...
Ajunsă în cele din urmă acasă, m-a cuprins o stare bizară şi am început să mă gândesc la viitor. Oare ce am să devin? Ce meserie să aleg?
Deodată ţârâitul telefonului m-a adus cu picioarele pe pământ. Era o colegă de clasă care m-a informat că mâine trebuie să plantăm flori pe lotul clasei noastre. Dacă totul ieşea perfect, aveam un punct în plus faţă de clasa paralelă.
A doua zi, dimineaţă, eram cu toţii în faţa şcolii, pregătiţi şi hotărâţi să câştigăm continua competiţie dintre elevi, aşa că ne-am pus pe treabă.
Eu şi colega mea am terminat repede, dar Ana, fata a cărei parteneră lipsea şi noi nu ne aveam foarte bine cu ea, mai avea ceva de lucrat, de aceea am mers să o ajutăm.
Acest „concurs” ne-a făcut mai uniţi, mai dornici să arătăm tot ce putem şi, astfel, am câştigat.
După-amiază m-am întors acasă frântă de oboseală, dar mândră de reuşita noastră şi cu o nouă prietenă: Ana, în sufletul căreia am găsit multă generozitate şi bunătate.
Mi-am dat seama că elevii din comunism nu beneficiau de toate condiţiile de trai pe care noi le aveam, dar sufletul lor era îmbrăcat în haina de lux a copilăriei inocente si aveau prieteni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu